Frumos de Romania neplanificat sau cand ne cheama muntii nostri

Dau ceasornicul inapoi si ma pun sa va povestesc cum viata fara planuri este uneori deosebit de frumoasa. Se facea ca e miercuri seara, zi dogorita de soarele lui August (13 august 2014) in Bucurestiul care arde ori de cate ori termometru arata o temperatura peste 30 de grade. Nimic nu anunta ceva deosebit, gazduiam 2 prieteni buni la mine pana a 2a zi dimineata si planuiam sa fac prima dulceata din viata mea. Dar suna telefonul, un prieten care brusc primise 2 zile libere de la firma si propunea o iesire la mare (in prima faza) pentru maine si poimaine. Nu era momentul de excursii si din astea, lasam subiectul sa se scurga si sa dispara oarecum o data cu inchiderea telefonului. Insa cei 2 prieteni pe care-I gazduiam se intorc si devin oarecum interesati de excursia ce putea avea loc maine si poimaine, practic imi creste dorinta si mie, schimbam marea cu muntele si toti 4 ne antrenam intr-o excursie la munte total neplanificata, plina de mister dar deschisa spre orice aventura cu gust tare de munte.

Si ca sa plecam linistiti, chiar in acea seara de miercuri, pe la ora 22, prietenii mei merg la gara CFR sa-si amane biletele de tren. Pentru cei care nu stiu, biletele CFR se pot amana, iar costul este modic – de exemplu, prietenii mei au platit 4 lei pentru amanarea unui bilet de 90 lei.

Se face joi, plecarea e din Bucuresti, pe la ora 10. Destinatia e Sinaia cu dormit in Bran. Pe drum am cautat telefonic cazare, insa ce pensiuni gasisem pe net erau deja rezervate intrucat romanii care aveau libera si ziua de vineri (Sf. Maria) isi facusera planuri din timp.

Si uite-asa am zis ca oprim la Sinaia, inca indecisi daca sa mergem la cota 1400m ca sa luam intr-un suflet tot aerul de munte din Sinaia si sa-l respiram adanc pana-n inima sau sa urcam pana la Peles si Pelisor unde mai o ie, mai un copac, aveau sa ne coloreze amiaza de 14 august. In noaptea de miercuri citisem ceva si despre un loc Piatra Arsa, dar inca nu “cuplasem cablurile”, nu stiam exact unde, cum, cat… Intamplarea face ca intreband pe un domn de la benzinarie cam ce presupune Piatra Arsa ne-a indrumat intr-acolo zicand ca nu o sa ne para rau. Asa ca ne intoarcem in Sinaia (eram deja la o benzinarie la “granita” cu Busteni) si inainte de iesirea din Sinaia spre Bucuresti, facem dreapta. Iar de aici incepe un spectacol al naturii, pajisti intinse, magarusi, vaci fericite, copaci surazand in una din cele mai senine zile pe care le-am prins eu pe Bucegi. Fermecator drumul, zeci de curbulite, aer curat, minunatie la tot pasul. Va promit ca daca faceti drumul acesta, veti opri masina des ca nu aveti cum sa nu ramaneti fara cuvinte si sa nu vreti sa admirati iarba verde de munte, cascada, raul, animalele fericite de acolo, jnepenii si tot frumosul care te cheama sa stai un pic, sa iei un loc, sa te bucuri de natura. Drumul este oricand comparabil cu Transfagarasan sau Transalpina, dar se pare ca nu e asa promovat sau poate ca noi nu am stiut de el.

Si ajungem la Piatra Arsa ca sa aflam ca de fapt Piatra Arsa este un restaurant inconjurat la stanga si la dreapta de un peisaj mirific, jnepeni de un verde cum numai la munte poti intalni si pajiste calda, gata sa te primeasca la un picnic cu gust. Si cu gust a fost ca am mancat 5-6 sandwich-uri si nu reuseam sa ne mai oprim. Ce sa-I faci, muntele mereu mi-a provocat foame; probabil de asta destinul m-a trimis cu serviciul la Bucuresti si nu la munte caci cele 50 de kilograme ale mele s-ar face cel putin 80 la munte 😀

Mancam, ne bucuram si facem planul de intoarcere. Insa ne viziteaza un domn, cel care percepea taxa de parcare pentru zecile de masini care erau acolo. Refuzam sa platim taxa in ideea ca noi plecam, nu mai stam decat cateva minutele. Omul se uita tamp la noi si face ochii mari si-l vad cum isi rostogoleste pe tacute cuvinte in cerul gurii ca apoi sa nu se poata abtine si sa exclame : “Nu se poate sa veniti pana aici si sa faceti cale intoarsa. E inacceptabil sa veniti pana la Piatra Arsa si sa nu faceti o plimbare pana la Babele si Sfinx.” Si cand a zis plimbare, nu exagera catusi de putin. De la Piatra Arsa si pana la Babele mergi pe jos cam 1 ora, dar este efectiv o plimbare – e prea putin de urcat, drumul este frumos, usor (chiar si pentru pusti de 5-6 ani), aerul este din cel curat de munte, iar veselia muritorilor se aude de peste tot. Intr-o ora eram la Sfinx si la Babele si ma bucuram ca un copil de acestea, prima data cand am prins o vreme asa superba, acolo sus. E drept, mi-am pus bluza de trening pe mine pentru ca domnul vant incerca el sa duca mai departe zambetele calatorilor bucurosi, dar nu a fost ceata, nu a fost ploaie, nori, nimic din cele intalnite de obicei aici. Fericirea a fost maxima caci astfel am evitat si o telecabina la care stateai ore la coada doar ca sa te poti bucura de aceeasi priveliste.

Nu va mai zic cum ne-am intors de la Sfinx – practic eram in extaz de fericire. Am nimerit locul cu norocul 😀

Cand fericirea e in tot trupul tau, timpul trece fara sa mai poti tine pasul cu el si asa ne-am trezit cu gandul de cazare – unde dormim noi asta-noapte. Ne-a trezit brusc realitatea dintre Sinaia si Busteni unde am stat in trafic mai bine de o ora caci venea lumea la munte. Am oprit undeva in Sinaia, am luat toate cele necesare pentru gratarul ce avea sa-l facem acolo unde vom gasi cazare. Ne-a cam preocupat subiectul acesta, dar sa ne fie sanatosi prietenii si sa dea Domnul sa ne imprietenim in continuare cu oameni buni si faini. Asa se face ca printr-un prieten bun am ajuns sa dormim la Pensiunea Adelina din Moeciu de Jos. La ora 2 noaptea, cand stelele straluceau mai intens ca niciodata si o luna ce era doar pe jumatate, ne veghea de deasupra curtii pensiunii, gratarul era gata, mirosul lui ne astupa narile si ne izgonea orice gand ce incerca sa ne arate ca mancatul tarziu nu e sanatos.

Vineri dimineata, de Sf. Maria, ne-am trezit devreme (pe la 7.30-8.00) ca trebuia sa parasim pensiunea. Micul dejun a fost bestial – pepene rosu si pepene galben, cu ganduri reale la purtator, respectiv cu siguranta ca vom opri des masina pentru nevoi fiziologice 😀 Tare bun a mai fost pepenele, mai bun ca niciodata caci aroma a dat-o muntele cu aerul lui cu tot. Ne-am oprit fugitiv in Zarnesti la o cafea, iar apoi am gonit spre Prapastiile Zarnestiului si am facut stanga ca sa ajungem in cel mai frumos sat din Romania – Satul Pestera. Este superb, asezarile omenesti se duc in sus si-n jos, totul e lemn, totul e frumusete realizata de natura, pajiste, verdeata, stanci, copaci falnici. Am oprit masina sus de tot, am admirat din Satul Magura intreg ansamblu care ni se arata fabulos in fata ochilor, am tras aer in piept si apoi am facut dreapta spre Satul Pestera. Fiind zi de sarbatoare, ne-am oprit la Manastirea Pestera. Aici slujba nu era; parintele dormea intrucat facuse slujba toata noaptea. Ne-a primit insa o batranica, cea care donase pamantul pentru manastire si a stat la povesti cu noi, ne-a dat tei sfintit si ne-a transmis asa o stare de bine cum numai un om plin de intelepciune poate sa o faca. Lacas mirific aceasta mananstire; iti auzeai gandurile si o forta invizibila facea trierea acestora, lasand vii doar gandurile bune.

De la Manastire am mers la Pestera Liliecilor. Drumul nu e cel mai minunat, dar merge. Chiar daca tragi pe alocuri de masina, peisajul e prea minunat ca sa nu treci pe acolo. La Pestera Liliecilor nu am zabovit prea mult caci, ca oameni “planificati” ce suntem, nu ne-am luat lanterne. Pestera nu e iluminata, e lasata asa cum e ea de la mama natura; sunt chiar uimita cum de nu au transformat-o in ceva comercial; probabil urmeaza… Pestera are o intrare larga iar apoi se continua cu 15m de tunel in care se zice ca poti vedea lilieci si poti merge mai “indoit” pana la capat. Noi am primit o lanterna pana la urma, am inaintat, am vazut cum ceilalti ce se intorceau erau murdari din cap pana-n picioare, iar cand am vazut liliecii zburand pe acolo am zis ca e suficienta adrenalina. Asa ca i-am lasat pe lilieci sa se bucure in liniste de casa lor si ne-am vazut de drum.

Am iesit in Moeciu de Jos si ne-am continuat drumul spre Bucuresti – intoarcerea acasa. In Busteni nu am putut sa ne stapanim si ne-am trezit ca oprim masina si mergem pe carare spre Cascada Urlatoarea. Si chiar este o carare, un drum simplu de facut chiar si cu cei mici. Noi am facut 30 minute dus si inca 20 la intoarcere. Cascada curgea atat de rece si de nervoasa, asa de plina de ea de parca era superioara noua privitorilor. Stateam la poza si imi racorea coloana vertebrala cu o viteza uimitoare. Foarte frumos face natura sa curga in fata muritorilor zeci de frumuseti din mediu inconjurator.

Iar cu stropii de la Cascada in suflet, ne-am intors la Bucuresti. Morala – sa nu zici niciodata “NU” muntelui, sa te aventurezi si in excursii neplanificate ca poate pana si soarta oboseste sa le tot randuiasca pe toate, sa primesti muntele in suflet cu toata inima, sa te bucuri de orice iti iese in cale chiar daca nu-s toate la locul lor in viata ta personala, profesionala, sociala.

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.