Printre oamenii de bine ai Maramuresului

Si cum va spuneam intr-un articol anterior, Maramuresul te cucereste prin frumusetile lui naturale, prin mirosul tare de munte dar si prin caldura oamenilor care inca stiu sa traiasca autentic.

Am pornit in calatoria noastra cu gandul ca primul obiectiv va fi Cimitirul Vesel din Sapanta. Si asa a si fost. Dupa ce ne-am delectat citind fiecare cruce, am parasit veselia celor care au trecut in eternitate si ne-am oprit si am zis Sar’mana mamaitei de la poarta Cimitirului care vindea fel de fel de obiecte traditionale. Mamaita ne-a povestit de sporul casei, de bratarile ei colorate pe care le lucreaza manual si de piticii-magneti care la un moment dat au speriat o doamna ce sustinea sus si tare ca acestia aduc ghinion. Cert este ca am plecat de acolo cu vreo 6 magneti, 2 vederi, 2 bratari si un pitic albastru. Iata ca mamaita vinde bine si pot sa certific ca nu are nici o diploma in negocierea afacerilor, ci are un spirit de negustor adevarat.

Seara am ajuns in Borsa. La 11 seara cautam cazare si parca soarta a facut sa o luam spre padure, in speranta ca vom gasi o pensiune fix acolo unde verdele-I mai verde. Dar foamea s-a accentuat si oboseala s-a acumulat, iar pensiunea nu mai aparea. Am dat geamul jos la masina si am intrebat singurul trecator de acolo – un om al muntelui, cu o familie zgomotoasa. Si dupa un dialog ce parea natural dar din care domnul a aflat ca suntem moldoveni (in traducere, nu simandicosi si pretentiosi) si flamanzi, s-a oferit dupa o vreme sa ne cazeze la el acasa. Si am mers si am dat peste o casuta prietenoasa, in care ne-au primit tot felul de animale impaiate, animalute de plus si paturi in care odihna a fost la ea acasa. 3 iezi veseli intregeau o familie frumoasa. Domnul era padurar, om al naturii, om al muntelui care instant a scos pe masa ceapa din gradina sa, branza grasa, de casa (capra, oaie si vaca la un loc) si slana de la porcul-mistret crescut in grajdul lor. Iar cand palinca cea mai pura stropea bucatele si ne ungea stomacul cu atata strasnicie, fata cea mare Lia (anul I la Facultatea Veterinara de la Cluj, vanator si ea) aseza pe masa o mamaliga din malaiul familiei si cea mai buna tochitura. Iar inainte de tochitura a venit o ciorba de salata verde (asa-zisa varzare). Si uite-asa am ascultat pana la 2 in noapte povesti vanatoresti cu ursi fiorosi si vanatori viteji.

A 2-a zi, dis-de-dimineata ne-am trezit hotarati sa cucerim Muntii Rodnei. Incredibil untul de casa si mai aromata decat dulceata de afine mancata in casa padurarului nu face decat mama mea draga. Si mare ne-a fost mirarea cand fata cea mare ne-a pus pe masa clatite facute cu oua si lapte de tara. Dar mai mare a fost mirarea noastra cand dupa atata omenie si asemenea ospat, fata cea mare a exclamat: “Ne dati atat cat credeti, dupa cum v-ati simtit la noi; important e sa va fi hranit indestulat stomacul si sufletul.”

Ni s-a ridicat parul pe noi cand am vazut asa oameni care stiu sa aprecieze frumosul, munca, traditia: fata cea mare care munceste vara in Italia si se transforma intr-o gazda calduroasa, adunand astfel bani pentru facultate, fata cea mica si talentata la dans si la gimnastica, baietelul care se vrea curajos calcand pe urmele tatalui, doamna vanjoasa care stie cum se fac banii, dar stie si cum sa se bucure de ei, iar stalpul familiei care are toata stima de la noi caci stie cum sa-si creasca armonios copiii.

Si dupa ce am cutreierat Muntii Rodnei in lung si-n lat si ne-am stropit cu noroc la Cascada Cailor, seara a 2a ne-a prins in Viseul de Sus. Si sunand la pensiuni care au refuzat cazarea noastra doar pentru o  seara, pe un stalp a aparut mesajul – “Avem camere libere”. Si am pasit intr-o minunatie de casa cu etaj unde nu mai gazduisera decat 2 serii de turisti. Frumoase camere, elegante si de o armonie a culorilor cum nu te asteptai sa gasesti la poalele muntelui si cum rar gasesti in buricul oraselor mari. Aici am cunoscut 2 oameni la care traditia si credinta stau la loc de cinste: ea pensionata dupa ce a fost moasa pentru 1100 de copii, el un povestitor veritabil care ne-a supus la o alegere grea – palinca de par sau palinca de mar. Se pare ca alegerea cea mai buna a fost “ambele variante”. Si printre povesti despre tineretile de mai demult, despre frumusetile locurilor sau despre cum copiii lor au ajuns sa lucreze la institutii importante din Belgia si Germania, gazda noastra ne-a facut cel mai tare gratar mancat vreodata. A scos un disc din acela trainic, rusesc, l-a pus pe foc si a trantit 3 bucati mari de slana. Nu aveti idee cum s-au facut cartofii in untura proaspat scurta in disc si ce aroma au avut ceafa, pulpitele, ciupercile si dovlecei. Si cum povestile aluneca mai bine cand mancarea e in toi, am tras clopotelul ce anunta inceperea mesei si am degustat din bunatatile rumenite si usturoiul ce pisca des limba, pana in miez de noapte.

Frumosi oameni, frumoase momente. Rar ti-e dat sa ai parte de atata autenticitate, iar in scurta noastra incursiune in Maramures ramanem vesnic indatorati oamenilor locurilor si le multumim public ca stiu sa transmita calatorilor valori dupa care ar trebui sa ne ghidam viata zi de zi. Iar daca intr-o zi va orientati sa luati Maramuresul la pas, solicitati-ne date de contact ca merita sa cunoasteti asa oameni de bine.

You may also like

9 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.